Sistemul electric al inimii

Cand corpul este in repaus, inima bate cu o viteza de aproximativ 70-80 batai pe minut. In peretii sai musculari, un sistem propriu de conducere asigura ritmul si vegheaza ca muschiul sa se contracte in mod constant.

Sistemul excitoconductor este alcatuit din celule miocardice cu proprietati specifice precum automatismul si conducerea impulsului. Celulele miocardului ce prezinta automatism se mai numesc celule miocardice tip P sau pacemaker. Automatismul reprezinta proprietatea inimii de a se autostimula. Scoasa din corp, inima continua sa bata. In lipsa influentelor extrinseci nervoase, vegetative si umorale, inima isi continua activitatea ritmica timp de ore sau zile, daca este irigata cu un lichid nutritiv special. Automatismul este generat in anumiti centri, care au in alcatuirea lor celule ce initiaza si conduc impulsurile. In mod normal, in inima exista trei centri de automatism cardiac:

– Nodulul sinoatrial (nodulul Keith-Flack): reprezinta o grupare de celule din peretele atriului drept. Fiecare contractie a celulelor nodulului sinoatrial genereaza un impuls electric, care este transmis celorlalte celule musculare din atriul drept si cel stang si apoi catre nodulul atrioventricular. La nivelul nodulului sinoatrial, frecventa descarcarilor este mai rapida, de 70-80 batai pe minut si din acest motiv, activitatea cardiaca este condusa de acest centru, inima batand in mod normal in ritm sinusal.

– Nodulul atrioventricular (nodulul Aschoff-Tawara,jonctiunea atrioventriculara):  reprezinta un grup de tesut nodal, de forma ovala si se afla situat in planseul atriului drept. Celulele nodulului atrioventricular vor initia propriile lor contractii si vor transmite impulsuri cu o cadenta mai mica daca nu sunt stimulate de nodulul sinoatrial. Impulsurile de la nodulul atrioventricular sunt transmise catre ventricule, prin sistemul de conducere a impulsurilor. La acest nivel, frecventa descarcarilor este de 40 potentiale pe minut. De aceea, acest centru nu se poate manifesta in mod normal, desi el functioneaza permanent si in paralel cu nodulul sinoatrial. Daca centrul sinusal este scos din functie, comanda inimii este preluata de nodulul atrioventricular, care imprima inimii ritmul nodal sau jonctional.

– Fasciculul His si reteaua Purkinje: aici, frecventa descarcarilor este de 25 impulsuri pe minut. Acest centru poate comanda inima numai in cazul intreruperii conducerii atrioventriculare, imprimand inimii ritmul idio-ventricular.

Ritmul functional al centrului de comanda poate fi modificat sub actiunea unor factori externi. Caldura sau stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic accelereaza ritmul inimii-tahicardie, in timp ce racirea nodulului sinusal sau stimularea sistemului nervos vegetativ parasimpatic au efect contrar-brahicardie.

Excitabilitatea:  reprezinta proprietatea celulei musculare cardiace de a raspunde la un stimul printr-un potential de actiune propagat. Unele manifestari ale excitabilitatii (pragul de excitabilitate, legea ,,tot sau nimic’’) sunt comune cu ale altor celule excitabile. Inima prezinta particularitatea de a fi excitabila numai in faza de relaxare (diastola) si inexcitabila in faza de contractie (sistola). Aceasta reprezinta legea inexcitabilitatii periodice a inimii. In timpul sistolei, inima se afla in perioada refractara absoluta: oricat de puternic ar fi stimulul, el ramane fara efect. Aceasta particularitate a excitabilitatii miocardice prezinta o mare importanta pentru conservarea functiei de pompa ritmica. Stimulii cu frecventa mare nu pot tetaniza inima prin sumarea contractiilor. Explicatia starii refractare a inimii rezida din forma particulara a potentialului de actiune al fibrei miocardice.

Conductibilitatea:  reprezinta proprietatea miocardului de a propaga excitatia la toate fibrele sale. Viteza de conducere difera: este de 10 ori mai mare prin fasciculul His si reteaua Purkinje decat prin miocardul contractil atrial si ventricular.

Contractilitatea:  reprezinta proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune intre capetele fibrelor sale. Astfel, in cavitatile inimii se genereaza presiune, iar ca urmare a scurtarii fibrelor miocardice, are loc expulzia sangelui. Geneza tensiunii si viteza de scurtare sunt manifestarile fundamentale ale contractilitatii. Forta de contractie este proportional cu grosimea peretilor inimii: mai redusa la atrii si mai puternica la ventricule, mai mare la ventriculul stang fata de ventriculul drept.