1. Introducere în Electrocardiografie
1.1. Istoria ECG-ului și rolul său în medicină
Electrocardiografia (ECG) este una dintre metodele fundamentale de evaluare a funcției cardiace, având o istorie îndelungată în medicină. ECG-ul a fost inventat la începutul secolului XX de către Willem Einthoven, un fiziolog olandez care a dezvoltat primul aparat de înregistrare a activității electrice a inimii și a introdus sistemul de derivare standard. Prin acest progres, ECG-ul a devenit un instrument esențial în diagnosticarea și monitorizarea patologiilor cardiace, de la aritmii și infarctul miocardic până la diverse afecțiuni structurale ale inimii.
Rolul ECG-ului este crucial pentru evaluarea clinică rapidă și neinvazivă, oferind informații despre ritmul cardiac, activitatea electrică și sănătatea muschiului cardiac. ECG-ul este un instrument accesibil și valoros pentru asistente și medici, fiind adesea utilizat în camerele de urgență, clinicile ambulatorii și unitățile de terapie intensivă.
1.2. Principii de bază ale electrocardiografiei
Electrocardiografia înregistrează activitatea electrică a inimii prin aplicarea unor electrozi pe suprafața pielii. Aceste semnale sunt captate și transformate într-un grafic pe hârtia de ECG. Pe scurt, ECG-ul oferă o imagine a impulsurilor electrice care trec prin inimă, indicând activitatea depolarizării și repolarizării miocardului. Electrozii plasați în diverse puncte permit o reprezentare tridimensională a activității electrice, ceea ce ajută la înțelegerea direcției și amplitudinii undelor.
1.3. Conducția electrică în inimă
Pentru a înțelege corect ECG-ul, trebuie să cunoaștem structura sistemului de conducere electrică al inimii, care cuprinde:
Nodul sinusal (SA) – situat în atriul drept, este considerat pacemakerul natural al inimii, generând impulsul electric inițial.
Nodul atrioventricular (AV) – localizat între atrii și ventriculi, are rolul de a întârzia impulsul electric pentru a permite o contracție adecvată a atriilor înainte ca ventriculii să se contracte.
Fasciculul His – transmite impulsurile de la nodul AV la ventriculi.
Rețeaua Purkinje – răspândește impulsul prin pereții ventriculilor, determinând contracția eficientă a acestora.
Aceste componente permit propagarea coordonată a impulsurilor electrice prin inimă, asigurând ritmul cardiac și funcționarea sincronizată a camerelor inimii.
Citeste aici mai multe despre tesutul excitoconductor al inimii
1.4. Conceptul de depolarizare și repolarizare
Activitatea electrică a inimii se bazează pe două procese fundamentale:
Depolarizarea – procesul prin care o celulă cardiacă trece de la o stare de repaus la o stare activă, generând o undă electrică ce duce la contracția miocardului. Pe ECG, depolarizarea atrială produce unda P, iar depolarizarea ventriculară produce complexul QRS.
Repolarizarea – este procesul prin care celulele cardiace revin la starea de repaus după contracție, reflectat pe ECG prin unda T.
Aceste două faze sunt fundamentale pentru fiecare bătaie a inimii și sunt captate prin ECG, oferind indicii despre starea funcțională a inimii.
1.5. Bazele fizice ale ECG-ului
ECG-ul funcționează pe principiul diferenței de potențial electric dintre electrozii plasați pe corp. Activitatea electrică a inimii produce câmpuri electrice ce pot fi măsurate la suprafața pielii, iar electrozii poziționați corespunzător înregistrează aceste variații de potențial. Derivatiile standard I, II, III și derivatiile precordiale (V1-V6) captează aceste semnale din perspective diferite, oferind o imagine completă a activității electrice a inimii.
1.6. Ce înregistrează ECG-ul și cum se produc undele pe hârtia de ECG
Un ECG tipic include următoarele unde și segmente:
Unda P – reflectă depolarizarea atrială.
Complexul QRS – indică depolarizarea ventriculară, fiind cea mai evidentă undă pe ECG.
Unda T – reprezintă repolarizarea ventriculară.
Segmentul PR – intervalul dintre depolarizarea atrială și cea ventriculară.
Segmentul ST – perioada de repaus după complexul QRS, înainte de unda T.
Forma și poziția acestor unde pe hârtia de ECG sunt influențate de direcția și intensitatea impulsurilor electrice și sunt utilizate pentru diagnosticarea diverselor afecțiuni cardiace. Această hartă a activității electrice a inimii permite medicilor să identifice anomalii specifice, cum ar fi ischemia, infarctul, hipertrofia și aritmiile.
Mergi la: Cuprins – Curs 1 – Curs 2 – Curs 3 – Curs 4 – Curs 5 – Curs 6 – Curs 7 – Curs 8